Vinul. Cu dragoste, Dumnezeu (II, Grecia si Roma)


Atena servindu-l cu vin pe Heracle
Din Egipt, trecând prin Creta minoană, ajungem în Elada. Aici cultul lui Dionisos este probabil cel mai elocvent pentru legătura vinului cu religia. El este un zeu al vegetației, al pomiculturii, al vinului, al extazului și al fertilității, figură misterioasă, uneori sălbatică, urmat de un alai de fauni, muze și bacante, cu origine incertă (Creta, Ligia, Tracia etc). Unii cercetători îl aseamană cu Osiris, forța vitală primordială și zeu al reîntoarcerii. În orice caz, vinul e o certitudine în cazul lui Dionisos, consumat din abundență (ca vehicol către transă, către comunicarea cu iraționalul divin) în procesiuni.
Dionisos, cel născut de două ori, întâi în pântecul mamei, Semele, și, după moartea ei, adus la îndeplinire de însuși Zeus (care l-a păstrat în coapsa sa), e figura care leagă vinul de divin.
Și adoratoarele sale au intrat în istorie prin intermediul lui Euripide. Cum frumos spune Massimo Dona (Filosofia vinului) "bacantele, femeile cuprinse de necumpătarea lui Dionisos, sau Bacchus, pe care Euripide le descrie într-una dintre marile sale încercări poetice, o tragedie dominată de figura zeului radiind tinerețe și frumusețe, care împarte fericirea și uitarea, care face minuni divine și întinde capcane perfide, care dovedește puterea nebuniei, implantând tot delirul acesteia în preotesele sale". Dionisos pornește un "pârâu de vin", iar procesiunea "spală păcatul".
Cultul era unul închis. Eliade, în "Istoria credințelor și ideilor religioase" mentioneză că aceste confrerii își aveau propriile cimitire. Tot el ne spune că textele târzii propun figura lui Dionisos ca “Rege al vremurilor celor noi”, o figură mesianică în crepusculul zeilor vechi, până în pragul creștinătății, lucru dovedit de supranumele de “Noul Dionisos” auto-atribuit de unii împărați romani.
De la greci avem și unele mențiuni despre vinuri renumite, cum ar fi cele de pe cele cinci dealuri (Denthiades, Carystus, Oenus, Onogli și Stathmus) așa cum aflam de la poetul Alcman (sec. VII î.H.), citat de Athenaeus. Vinul de Lemnos, care se produce și azi, după toate aparențele din același strugure (limnio) este pomenit de Aristofan în Pacea, dar și de Aristotel, care amintește de aroma sa specifică de...oregano.
Și în Roma antică, Dionisos, reinventat ca Bacchus, isi pastreaza bacanalele și adoratorii, așa cum dovedesc multiple scrieri din epocă, dar si frescele din Villa dei Misteri (Pompei), care ilustreaza procesiunile dedicate ("misteriile"). Romanii au îmbrățișat cu entuziasm cultul zeului vinului, ducând și arta vinificației la un nivel superior.
pictura murala din Pompei
Astfel, pentru romani, vinul produs de Faustus în 121 î.H., era cam ce este un Cheval Blanc 1947 pentru noi. Licoarea provenea de la poalele muntelui Falerno (azi Massico, la cc 50 de km nord de Napoli, în Campania), unde printre multe altele, era podgoria numitului Faustus, fiul dictatorului Sulla, cel mai renumit producător de vin din Roma Antică.
Se pare că anul 121, așa numit “recolta opimiană”, a fost atât de bun, încât a purtat în istorie numele consulului din acea perioada- Opimius, un tip odios de altfel. Vinul era atât de celebru, încât ne-au rămas numeroase mărturii despre el. Spre exemplu, în ruinele Pompeiului s-a găsit o inscripție murală, probabil o listă de prețuri dintr-o cârciumă, care punea problema într-un mod poetic: pentru un [ban] poți bea vin, pentru 2 poți bea cel mai bun vin, iar pentru 4 poți bea Falernum (contrafăcut, trebuie spus, originalul fiind mult mai scump și mult mai greu de găsit).
Trimalchio servește Falernum la banchetul său din Satyricon (Petronius), Galenus se plângea de contrafacerea vinului la Roma, Plutarh ne spune cum se lamenta Cleopatrei celebrul trădător Dellius că în vreme ce Antonius le servea vin acru în Grecia, Sarmentus (unul din iubiții lui Octavian Augustus) se delecta la Roma cu Falernum. Marcus Terentius Varro spunea și el, pe un ton didactic, în De re rustica (a nu se confunda cu opera omonimă a lui Columella), că multe vinuri trebuie băute tinere, în vreme ce vinurile superioare, cum este cel de Falernum, devin mai bune odată cu trecerea timpului. Plinius cel Batran (în Naturalis Historia) descria cele mai bune vii din Campania, amintind că vițele de vie erau încurajate să formeze bolte foarte înalte, culesul strugurilor la înălțime fiind o treabă destul de periculoasă! Tot Plinius descrie vinul servit la banchetul în onoarea victoriilor lui Cezar din Spania (60 î.H.) ca fiind un Falernum 121, asadar un vin trecut de 60 de ani! Să-l credem, în fond lui i se atribuie celebrul dicton “in vino veritas”!
Falernum era, dupa toate probabilitățile, un vin alb, recoltat târziu, despre care se spune că era mai bun în anii cu secetă și înghețuri în perioada de recoltare. Varietatea de strugure nu este clară, totuși se pare ca soiul (dispărut acum) era numit Aminea. Așadar, putem să ne închipuim un soi de icewine roman. Se pare că oxidarea (cel puțin parțială) era utilizată ca metodă de vinificare.
Rezultatul era un nectar puternic alcoolizat (Plinius spune că era singurul vin care putea lua foc, deși e desigur improbabil, pentru că într-un vin de peste 16% alc. drojdiile își dau obstescul sfârșit și odată ci ele și fermentarea). Se matura în amfore pentru o perioadă de minim 10 ani. Vinul era de trei tipuri: austerum (sec), dulce și tenue (ușor). Totuși, trebuie spus că romanii consumau rareori vinul pur, cel mai adesea îndoindu-l cu apă și uneori cu adaos de ierburi aromatice. Există multe controverse privind alte tehnici de vinificare, poate că mustul era fiert, sau poate vinul era fortifiat cu mied sau miere de albine.
(va urma)

(scris pentru revista Millesime nr. 8/2017 pg 70-73. Revista poate fi achizitionata direct de la sursa, din sectiunea shop)

1 comentarii:

Cosmin spunea...

Multumesc... frumos.
Astept cu nerabdare urmarile :-)