Shakespeare si VARVAGLIONE - 12 e Mezzo - Malvasia del Salento (2016)

La sfasitul actului intai din piesa shakespeariana celebra, Richard al treilea, fratele mai mare al omonimului este redus la tacere de ucigasii tocmiti de maleficul sau fratele. Ucigasul spune, in traducerea romana: "Şi dacă nu-ţi ajunge, Am să te-nec în butea cea cu vin". Doar ca in varianta originala, lucrurile sunt mai detaliate in ce priveste vinul: "if all this will not do, I'll drown you in the malmsey-butt within". Malmsey! 
Aveti dreptul la o incercare sa gasiti legatura cu vinul de azi:) Da, e denumirea anglicizata a Malvasiei. Malvasia este un strugure raspandit, chiar daca nu ne vin in minte multe vinuri monovarietale. Se foloseste in amestecul de Porto, de Madeira, in Vin Santo, il gasim in Grecia (se banuieste ca provine din Creta) si in tarile adriatice. 
Expresia de azi este din registrul tropical, impetuos aromatic, cu adicitate bine integrata. Nu are un corp de gimnast, dar nici Richard nu este. Pe scurt: vin de voie buna.
IGP Malvasia del Salento, Varvaglione, ~40 lei, 84 pct



Davino Flamboyant 2014


Atunci cand se scrie nota de degustare a unui vin, enumerarea unei liste intregi de descriptori aromatici este o uzanta deloc exotica (si cu cat mai multe fructe, flori si bizarerii cu atat mai bine), apoi e musai sa se foloseasca cuvinte mari in cazul celor mai bune (cum ar fi complex, intens, amplu, profund etc). 

Eu unul zic din prima ca Flamboyant 2014 e unul dintre cele mai bune vinuri aparute sub aceasta eticheta si unul dintre cele mai bune vinuri romanesti pe care le-am gustat vreodata. Poate cel mai bun. Aminteste de 2009, dar il poate depasi. 
Sigur ca avem un profil organoleptic de clasa, pe care ar trebui sa-l talmaceasca fiecare in parte, insa elementul esential pe care il am in vedere in "analiza" mea este structura foarte solida, care pare un soi de exoschelet care va tine vinul in viata multa vreme. Apoi ar fi melanjul gustativ amintind de umami si (daca tot suntem la capitolul laude) remanenta excelenta. 

Unicom Production, DOC Dealu mare, Cabernet sauvignon, Merlot si Feteasca neagra, 14,5% alc, ~160 lei in magazinele specializate, 96 pct.    


VINOistorii. Grigore Ghica și Chateau Lafite

Edouard Grenier, prieten cu mai celebrul Lamartine, a fost un poet și diplomat francez, o vreme secretar al domnitorului Moldovei Grigore Alexandru Ghica, la recomandarea lui Vasile Alecsandri.

El ajunge la Iași în 1855, capitală care, după cum povestește francezul, avea pe atunci o singură stradă pavată, și nici aceea de la un capăt la altul („în vremea aceea, o singură stradă era pavată, artera principală a orașului. Chiar curtea palatului nu era decât o mare mlaștină sau groapă impracticabilă”).

1855 este un an important în istoria Moldovei și, extrapolând, în cea a României, deoarece atunci a avut loc dezrobirea populației rrome, proces evident anevoios, dar adus până la urmă la îndeplinire. În Țara Românească același lucru se va întampla un an mai târziu.

Tot sub domnia lui Ghica se va aboli cenzura presei și a operelor literare, aspect din care va rezulta o înflorire a producției jurnalistice și literare în anii următori. Și mișcarea unionistă va fi sprijinită de domnitor, lucru deloc agreat de către Marea Poartă sau Rusia.

Lucrarea lui Grenier poartă numele „En Moldavie 1855-1856”, fiind publicată în 1894 la Becanson, în doar 10 exemplare. Din fericire, pasaje din ea ne sunt accesibile via „Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea”, serie nouă, vol VI, Editura Academiei Române, București 2010. Ea ne oferă o imagine interesantă asupra perioadei, dar și asupra persoanei „gospodarului” Ghica, pentru că așa se numea conducătorul principatului în epoca Regulamentului organic. Grigore studiase în Franța și în Confederația Germană, aducând cu el, pe lângă idei inovatoare, gusturile locurilor, după cum aflam în cele ce urmează.

Prânzul era de obicei la ora patru; dacă, din întâmplare, era devansat, domnul mă anunța printrunul dintre servitori. Mă îmbrăcam și urcam în salonul în care erau reuniți comesenii. Beizadelele, aghiotanții, una sau două prințese cu soții lor, câteodată secretarul grec Bibika, un caraghios de care voi vorbi mai încolo. Se trecea în sala de mese când se anunța că domnitorul era acolo. Locul meu a fost totdeauna aproape de tinerele prințese; bucătăria era franțuzească; vinul la fel, un Chateau-Lafite. Singurul detaliu puțin oriental era un soi de paj, care statea în spatele principelui cu un enorm evantai din pene de păun, lucrat la mănăstirea Văratic, și alunga muștele cu o gravitate imperturbabilă.

Masa era destul de rapidă, principele mânca repede și în liniște. Nimeni nu îndrăznea să ridice vocea în fața principelui sau a tatălui și el, neavând să le spună nimic nou, se tăcea. La început am tăcut și eu ca toată lumea, am tăcut. Dar când am observat că tăcerea principelui venea din plictiseală, iar a mesenilor atât din timiditate cât și din vidul capetelor lor mici, când am fost convins că vor fi bucuroși toți, mari și mici, să nu se mai plictisească atât de regal, am rupt tăcerea și, fără a-l întreba pe domn (niciodată nu trebuie întrebat un domn), am riscat câteva glume. Am fost întrebat despre Paris, Franța, împărat, personajele zilei, viața mea, călătoriile, Germania, Italia, Anglia etc. Fata principelui s-a descrețit; a fost binevoitor, a început să mă tachineze. Îi răspundeam cu respect, dar liber. Masa s-a înveselit. Mesenii au devenit agreabili; copiii nu-și mai reveneau și mă complimentau. Domnul însuși a prins gustul și îmi declara război când acceptam să mănânc în oraș” (pg. 661-672).

Imaginea în care francezul îl zugrăvește pe Ghica este destul de luminoasă, un domn educat și în general binevoitor, însă constrâns de lipsa de putere reală în ce privește reformele mari, profunde. Apoi vede contrastele: în curțile domnești și boierești bucate și vinuri franțuzești, dincolo de ele – poporul de țărani „rămas în urmă cu câteva secole, înveșmântați ca dacii de pe columna lui Traian, unii încă robi”.

În final, întorcându-ne la vin, să amintim că, tot în 1855 (simpatică și această coincidență!), numitul Napoleon al III-lea a cerut, în avanpremiera Expoziției universale de la Paris, să se clasifice temeinic vinurile de Bordeaux. Clasificarea va rămâne în istorie, fiind neschimbată vreme de mai bine de un secol. La data apariției, în clasa de elită, numită Premier Grand Cru, erau patru vinuri:  Château Latour, Château Margaux, Château Haut-Brion și…Château Lafite, vinul de pe masa domnitorului. Proprietatea omonimă va fi cumpărată în 1868 de baronul de Rothschild, schimbându-și numele în actualul Lafite-Rothschild.

aparut si pe supervinuri.ro

Un clasic neozeelandez: Villa Maria


Dacă în articolul precedent am explorat vinurile încoronării regelui Ferdinand și am identificat filiațiile acelora din prezent, iată că ceva din acel articol se leagă (de departe) cu vinul de azi.

Vinul de azi este importat de același importator/producător care deține și fabrica de spumante Rhein. Acolo, in 2009, am incercat prima oară acest clasic al Noii Zeelande, pentru ca da, se face vin foarte bun și în țara oilor, a hobitilor și a rugbiștilor înfricoșători.

Noua Zeelandă a fost un El Dorado enologic în ultimii ani, pinotul noir și sauvignonul blanc fiind adevarate “locomotive”. Au apărut vinuri de bună calitate de acolo. Unul dintre ele este cel despre care vă vorbesc astăzi, un clasic din podgoria Marlborough, pe numele de scenă Sauvignon blanc Villa Maria Private Bin. Este clasic și pentru că an de an propune o calitate constantă.

Producătorul și-a început aventura în 1961, pe când fondatorul George Fistonich avea doar 21 de ani și a arendat primele două hectare cu viță de vie. Un an mai târziu a apărut și prima sticlă pe care scria Villa Maria. Primii zece ani au fost de artizanat, practic totul fiind făcut de George și soția sa, Gail. Totuși, pe măsură ce vinurile lor deveneau din ce în ce mai apreciate, afacerea s-a extins. Astăzi Villa Maria este un brand cunoscut la nivel mondial, și care își exportă vinurile în nu mai puțin de 50 de tari!

Să-l vedem cum se descurcă și la proba paharului.

Culoarea este galben verzui, puțin intensă.
Nasul aduce o bogăție de fructe, de fragi și agrișe albe. Putem simți și kiwi, lime, fructul pasiunii. Aici unii mai puțin pasionali ar putea spune că acestă aromă aduce cu izul difuz lăsat de anumite animale de casă, sfioase, cu blana și ochii mari, o caracteristică a sauvignonului, dar hai sa rămânem la fructe, nu-i așa? Ar mai fi ceva ierbos, amintind de ierburi aromatice proaspete.
Gustul: plin, de citrică coaptă, caise, mango, de fapt aproape orice fruct exotic vă vine în minte, aciditate bună, condimentat.
Finalul aduce piper, mineralitate si o persistență bună de caisă dulce și portocală.

Vinul este indubitabil din categoria fresh&crispy, dar cu o complexitate deosebită, mai ales aromatică, și cu un rest de zahăr destul de mare (pentru un vin sec, să ne înțelegem!), care întărește impresia gustativă plăcută de suc dulce și cu puțină carbonație. Ah, si e comod de desfăcut- are dop cu filet, deci perfect pentru petreceri unde nimeni nu-și mai amintește unde este tirbușonul:).

Deși e un vin cu un oarece potențial de păstrare, trebuie să aveți în vedere că mai bun decât plin de prospețime nu cred că se va face, așa încât e mai prudent să căutați un an de recoltă cât mai recent. E de găsit în Selgros la aproximativ 60 de lei. Așadar nu e ieftin, însă de banii aceștia puteți cumpăra o revelație senzorială.

aparut prima data pe Selgroscautapasiunea, unde scriu lunar despre vinuri, naufragiat intr-o mare de mancaruri apetisante. Daca vreti sa muriti de pofta, n-aveti decat sa dati click   

Terra Romana rose 2017 (SERVE)


SERVE a fost primul producator de dupa '89 care a propus pietei romanesti vinuri usor iesite din contextul national, dar mult mai apropiate de gustul frantuzesc si mondial. Unul din vinuri a fost un rose sec, rara avis pe atunci, urmat la inceputul anilor 2000 de o versiune premium in gama Terra Romana. 

Exponatul 2017 patreaza "reteta" anilor trecuti, fiind produs din Merlot si Feteasca neagra, propunand o aromatica usor florala, cu o fateta de fruct bine evidentiata, cu zmeura, capsune si piersici albe,  bine echilibrat in gust, cu o placuta onctuozitate care se interpoleaza intre papilele bautorului si o seara frumoasa. Remanenta este buna, dulce-acrisoara. Pe scurt, un gust clasic, greu de ignorat in sezonul cald.   

IG Dealurile Munteniei, 12,8% alc, ~40 lei, 85 pct